E o intrebare pe care si-o pune fiecare mama la nasterea propriului copil si de multe ori, cu toata bunavointa de a se informa in privinta asta, parerile specialistilor sunt contradictorii.

• Unii pediatri sau psihologi spun de exemplu, ca e bine sa lasam copii sa planga, pentru ca altfel ii rasfatam.

• Altii spun ca e mai bine sa nu ii lasam sa planga.

Aceste raspunsuri sunt influientate si de teoriile la care fac referinta specialistii. Primii se bazeaza pe teoria comportamentista, si anume pe faptul ca un comportaement, cum ar fi plansul, daca nu este premiat, va inceta. Si intr-adevar plansul poate inceta, dar in afara de rezultatul in sine de a avea un copil care nu plange, trebuie sa tinem cont si de repercursiunile pe care le poate avea acest mod de a trata copilul, la nivel psihologic, consecinte care pot influienta multe aspecte in personalitatea copilului.

O prima distinctie trebuie facuta referitor la varsta copilului: fiecare etapa de dezvoltare are caracteristicile ei, drept care si comportaemntul parintilor trebuie sa fie divers in functie de varsta. De exemplu, la nastere copilul nu are decat plansul ca modalitate de a se exprima, de a cere sau de a se apara, deci de a-si regla necesitatile vitale. Nu are dezvoltata gandirea si corpul e principalul limbaj de comunicare. Daca mama raspunde la plansul copilului si incearca sa il linisteasca luandu-l in brate si intuind ce nevoie are copilul (foame, sete, nevoie de afi schimbat, somn, etc), prin contactul matern corpul lui se simte in siguranta si satisfacerea nevoii il va linisti. La nivel instinctiv, majoritatea mamelor sunt predispuse la acest comportament imediat, si acest instinct nu este cazual, ci fructul a mii de ani de evolutie a speciei. Tot la nivel corporal, copilul va avea conferma ca, atunci cand are nevoie de ceva, poate folosi acest instrument al plansului si i se va acorda ajutor. In asa fel se creaza deja la nivel neuronal aceasta conexiune, la nivel automat, procedural, nu gandit.

Este deci important sa se raspunda la plansul copilului pana la o varsta de 6 luni, cand acesta va putea dezvolta alt tip de competente de a cere ajutor. Este ceea e sustine teoria atasamentului.

Plansul ca instrument insa nu dureaza mai mult de 20 de minute, dupa care , in cazul in care copilul  nu primeste raspuns, inceteaza, pentru a folosi alt instrument ancestral de aparare, imobilitatea. Este ceea ce animalele fac atunci cand, in cazul unui pericol in care nu pot nici ataca si nici fugi, simuleaza moartea. Invata in asa fel ca, atunci cand au o problema, nu are rost sa ceara ajutor pentru ca nimeni nu i-l va da, sau chiar poate va fi agresat. Este foarte posibil ca in urma acestui fapt, copilul sa continuie si atunci cand creste sa nu dezvolte capacitatea de a cere, ci de a se obisnui sa rezolve totul de unul singur, fara a avea insa capacitatile necesare de a se auto-ajuta in mod optimal: ca exemplu, la acele varste nu reuseste sa isi procure lapte de unul singur, daca ii este foame.

Situatia se poate schimba dupa 6 luni, cand este recomandat sa se substituie incet incet plansul cu alte modalitati de a cere ajutor.  Dar asta nu in mod brusc, ci alungand cu cate 2 minute timpul de asteptare pana a ajunge la ei, pentru a da spatiu unor tentative de auto-regolare a emotiilor. Daca in schimb asta nu se intampla, trebuie oricum ca ei sa aiba possibilitatea de a se linisti in prezenta unei persoane, pana cand invata sa o faca singuri. In orice caz, nu este indicat sa fie lasati sa planga mai mult decat 15 minute, pentru ca asta nu ii ajuta sa se linisteasca sau sa rezolve problemele, ci doar sa puna in act mecanismul de aparare a imobilitatii.

Daca se respecta aceste indicatii, copilul va dezvolta un sistem de atasament sigur, va invata sa se autoregleze emotiv si sa ceara ajutor inainte ca situatia sa se inrautateasca.